Negare, dezicere… hell

Am o stare ciudata, o fi de la cofeina din acel frappe decaf, care sigur nu era fara cofeina, o fi de la Alice Cooper, de la ploaia dupa care tanjeste trupul meu sau de la oboseala de noaptea trecuta? Corpul fierbe si simt ca nu mai am rabdare; rabdare sa dorm, sa astept, sa simt, sa treaca zilele si viata. Vreau ploaie, vreau furtuna care sa ma racoreasca si care sa se joace pe trup. Vreau haine umede ce se lipesc pana incepe sa curga apa din ele, vreau tunete si fulgere care sa ma sperie si care sa ma faca sa traiesc frica de a nu mai apuca inca un pas. Vreau sa ploua si sa stau in mijlocul ei si sa ma biciuiasca picaturi mai de ploaie de vara, rapida, rece si atat de binefacatoare. Vreau sa nu imi pese daca racesc sau nu, daca imi curge sau nu rimelul, daca imi aluneca sandalele sau daca ma umplu de noroi; nici macar daca mi se increteste parul nu imi pasa. Nu imi este cald, dar ma simt bolborosind, ca o oala sub presiune…

Si acum one of my favourite songs… Hell is living without you

Intelectual…

A fi sau a nu fi intelectual… Sau a fii? A nu fii?. E la moda sa cumperi carti, orice carti, colectii chiar. Nu cumperi ce ti-ai dori sa citesti sau ce ai citit si ai vrea sa ai si tu acasa, ci cumperi tot ce apare in colectia scoasa de un anumit ziar. Si te lauzi cu asta, te bucuri ca “arata atat de frumos in biblioteca”. E la moda si sa ai studii superioare, cat mai multe chiar, facute peste tot si cum se poate. Noroc ca ai luat bacul atunci cand trebuia ca altfel ar fi fost o problema acum; se rezolva si asta, dar costa mai mult si lua ceva timp. Si dupa ce le ai pe toate cele universitare care crezi tu ca iti asigura statutul pe care il meriti, treci la studii postuniversitare si la ce se mai poate. Daca in atatia ani de gandit cum sa faci si cui sa-i dai sa iei examene ai reusi sa iti amintesti si cum se scrie nu as spune nimic, dar poate la moda sunt si dezacordurile, alaturi de diplome si de cartile insirate frumos in biblioteca. E Romania, THE LAND OF CHOICE, nu? Iar noi alegem sa ramanem aici si inca mai grav, sa toleram asta. Un popor de adevarati intelectuali: toleranti, ospitalieri, bla bla bla…

Atunci si acum. Mai bine atunci…

Imi place sa ma plimb in serile si noptile de vara. Imi place oriunde nu este foarte aglomerat, dar nici sa fie pustiu sa mi se faca frica. Imi place linistea, imi plac valurile, florile, nisipul, cladirile noi, dar mai ales cele vechi. Imi plac si ruinele, mai ales cele romane. Nu insa si cele de genul celei de mai jos – vechea poveste, casa nationalizata, etc, etc, etc… Trist, nostalgic. Mai mult nu spun, nu pot sau nu vreau…

Greieri si Regine…

Imi este dor, atat de dor de o noapte dogoritoare la tara, cu parfum de regina noptii in nari si zumzet de greierasi in urechi. Imi este dor de aparenta liniste, de stele si de Calea Lactee. De sentimenul ca nimic nu ma poate atinge si ca acea clipa este eterna; si a fost. Imi este dor de visele mele de atunci, de luna plina, de timpul ce statea in loc, de broscute si catei ce nici macar nu mai au puterea sa latre, ci doar scot sunete guturale. Imi este dor de morti ce atunci erau vii… de anii ce au trecut si au trasformat adolescenta speriata intr-un adult mai mult sau mai putin frustrat. Imi este dor de vara, de tara, de liniste, de parfum de regine… ale noptii.

Until all our strength is gone…

Intotdeauna este dificil, si pentru cel care asteapta si pentru cel care este asteptat; si pentru cel care simte si pentru cel care nu poate sau nu vrea sa simta. Este greu oricum ai da-o, iar ironia este ca rolurile se inverseaza fara sa iti dai seama de cele mai multe ori, cam cum a patit-o si Scarlett de altfel. Din victima te trezesti vanator, din agresat agresor, din obiect al adoratiei adorator infocat…

Fears…

M-am tot gandit la titlul post-ului asta. Sa fie fobii, frici, temeri, angoase; a ramas “fears” – generic as putea spune. Da, ca toti oamenii si eu am diverse temeri si anumite fobii, si ca toti de altfel sunt si un pic paranoica, poate un pic mai mult uneori. Ma tem uneori de telefonul care nu mai suna, alteori de cel care se incapataneaza sa sune si nu ma lasa cu linistea si gandurile mele. Alteori ma tem de timpul care trece, de relaxarea care se va duce incepand de maine, pentru ca maine este luni; manic monday. Si ma mai tem de multe lucruri si am nevoie de confirmari constante; asta e. Ma mai tem si de dorul care deja pune stapanire pe sufletul meu, dar nu si de amintiri, de aminitiri ce ma fac sa tremur. Ascult melodii de dragoste si zambesc…

Men are from Mars… (si nu ma refer la ciocolata)

Cata dreptate avea John Gray cand spunea in “Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus”, cata dreptate avea cand spunea ca barbatii se comporta exact ca un elastic: cu cat incerci mai mult sa ii aduci inapoi nu faci decat sa amani din ce in ce mai mult momentul cand se vor intoarce. Pentru ca se pare ca din cand in cand toti simt nevoia sa se indeparteze, iar cand s-au indepartat suficient incat sa se simta independenti se intorc. Am  insa o intrebare, mai suntem oare dispuse sa ii primim inapoi? Dupa nopti de plans, incercari repetate de luptat cu imposibilul (gresit, dar tipic feminin pe de alta parte), mai putem oare sa ii primim inapoi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat? Putem uita suferinta, golul lasat, noptile nedormite, putem strege oare cu buretele perioada independentei iar totul sa fie ca la inceput? Pana la urma totul devine o problema de varsta si de experienta… Eu una n-as fi dispusa sa-l primesc inapoi; mai depinde acum si cat de mult s-a indepartat…

Asteptand…

Ma doare capul si nu mai pot gandi; poate de oboseala, poate de foame, poate de dor. Si ma mai dor si talpile, si gleznele. De fapt, ma simt o imensa rana supurand, cu mintea incetosata si trupul umflat, greoi. Abia respir si abia imi tin ochii deschisi si cu toate astea mii de ganduri imi trec prin minte si ma gandesc la mine (ce egoist, nu?) si la imbratisari deja cunoscute ce vor veni din nou. Si zambesc, nu pot decat sa zambesc. Si mai am o intrebare, pe care mi-o pun mie, referitoare la barbati, relatii, amante, iubite si sotii. Asa diferiti am fost mereu, nu? Visez … la o zi cand nu ma voi mai simti “durdulie”, la o zi fara celulita, la o zi de weekend. Si mai stiu, de ceva timp scriu ca naiba, prost, fara cap si fara coada, parca fara suflet… si doare si asta.

Losing my …

Imi amintesc ca tot intr-o duminica m-am surprins ca nu mi-au mai dat lacrimile in fata faptului evident: ma mintea, si cine stie de cate ori o facuse si de cat timp dura. Imi amintesc ca am ramas calma si poate pentru prima data mintea si sufletul meu s-au pus de acord si nu am incercat sa ma conving ca poate mi se parea, ca poate exista o explicatie. Nu exista nici una, nici una in afara faptului evident… Imi mai amintesc ca imi rasuna in urechi Losing my religion si nu o mai ascultasem de ani probabil si nici nu imi placuse vreodata in mod deosebit. Nu m-am intrebat cu ce am gresit si nici ce as putea face sa schimb ceva; ce ai mai putea schimba cand de fapt nu depinde de tine? Ce ai putea incerca sa faci cand ai ajuns in situatia asta dupa luni de zile, luni in care ai sperat ca lucrurile vor reveni ceea ce au fost cu macar un an inainte? Imi mai amintesc si ca ma durea capul si ca eram un pic confuza, ca nu stiam ce se va intampla, ca inca nu aveam curajul sa spun “la revedere”, pentru ca e vorba de o bucatica din tine pe care nu o poti arunca oricum. Si imi mai amintesc si cuvintele altcuiva, care, desi cunoscandu-ma foarte putin a ajuns la concluzia ca nu sunt facuta pentru asa ceva. Si asa este, nu sunt…

In duminica aceea am avut un deja vu: aceleasi cuvinte pe care le folosise si cu mine la inceput, acelasi stil,alta ea si “that was just a dream” din melodie, ceea ce inseamna ca si eu am fost doar o alta din viata lui… Surprinzator insa, nu a durut, a fost doar o constatare, o confirmare a unui fapt de mult evident.

Ma bucur insa ca timpul trece si vindeca, ca lacrimile care nu a curs au fost semnul cicatrizarii, ca viata ne da ocazia sa intalnim alti oameni, poate mai potriviti si ma mai bucur si ca exista un moment cand realitatea nu mai este un vis. Ma bucur ca a trecut…

Amintiri…

Sambata dupa amiaza, mall constantean. Lume lume, shopping shopping, galagie, nimic ciudat pana nu trec pe langa o doamna asezata pe una din bancile din mijlocul culoarului  dintre magazine. De ce mi-a atras atentia? Pentru ca isi alinta fetita de nu mai mult de o luna.. hai 2, nu ma prea pricep la copii “Printesa mea”… Normal ca am tresarit, si nu neaparat pentru ca m-am mirat de ce acel copilas nu era acasa, in patut, si era tarat intr-un spatiu inghesuit, cu tot felul de oameni si tot felul de boli, nu asta m-a surprins cel mai mult, ci faptul ca mi-am dat seama ca parintii mei niciodata nu m-au numit printesa lor, cu toate ca sunt singurul lor copil. Nu au stiut sau nu au putut sa imi dea din copilarie increderea ce atat de mult mi-a lipsit in adolescenta. Eu eram eu si atat. Printesa insa am devenit  mai tarziu, pentru barbatii din viata mea, care au reusit sa mai carpeasca din ceva din golurile lasate si sa ma faca sa inteleg ca si parerea mea conteaza pentru cineva, ca nu exista neaparat acel… “trebuie”.

Si m-am saturat de romania, da , cu “r” mic, de ipocrizie si promovare doar pe anumite cai. Pur si simplu m-am saturat.