Asteptand…

Ma doare capul si nu mai pot gandi; poate de oboseala, poate de foame, poate de dor. Si ma mai dor si talpile, si gleznele. De fapt, ma simt o imensa rana supurand, cu mintea incetosata si trupul umflat, greoi. Abia respir si abia imi tin ochii deschisi si cu toate astea mii de ganduri imi trec prin minte si ma gandesc la mine (ce egoist, nu?) si la imbratisari deja cunoscute ce vor veni din nou. Si zambesc, nu pot decat sa zambesc. Si mai am o intrebare, pe care mi-o pun mie, referitoare la barbati, relatii, amante, iubite si sotii. Asa diferiti am fost mereu, nu? Visez … la o zi cand nu ma voi mai simti “durdulie”, la o zi fara celulita, la o zi de weekend. Si mai stiu, de ceva timp scriu ca naiba, prost, fara cap si fara coada, parca fara suflet… si doare si asta.

De la tara (II)…

Nu m-am nascut la tara, dar nu pot spune ca uneori nu mi-ar fi placut sa am cu adevarat originile intr-un sat dobrogen, in care amestecul culturilor si al oamenilor este ceva obisnuit. M-am nascut in schimb intr-un oras unde cu greu mai distingi ce era inainte de comunism. Cutiile gri numile “blocuri” le intalnesti peste tot. Doar daca stii sa cauti mai poti gasi stradute umbrite ce duc spre mare si foarte important, case construite de demult ce nu au fost ani de zile locuite de romi…

Nu m-am nascut la tara, dar o parte din radacinile mele sunt adanc infipte in muntii Dobrogei, in verile secetoase si vantul plin de praf ce iti brazdeaza cu cruzime fata. Ati observat tenul femeilor in varsta de la munte? Este alb, neted si fin, pe cand al celor de aici este aspru si marcat de riduri adanci, de la soare, praf si vant.

Daca m-as fi nascut la tara iar ai mei nu mi-ar fi putut sustine studiile as fi vorbit din dezacord in dezacord, dar probabil nu m-as mai fi vaitat de celulita. De asemenea  as fi fost casatorita, cu vre-o doi copii pe langa mine si mi-as fi asteptat barbatul seara cu o mancare calda, sperand ca de la munca va veni direct acasa si nu se va opri sa bea una mica fara sa ma anunte. Iar daca s-ar opri, as spera ca bea si ca nu ma inseala cu vecina.  

Intamplare reala acum: el si ea, casatoriti de curand si cu un copilas acasa. Vine o cunostinta din sat la ei, sotia se duce la magazin sa cumpere ceva, iar cand se intoarce il gaseste cu musafira in pat. Mai trist este ca ii cunosc…

De la tara(I)…

Fusei (dupa cum vorbeste un amic de-al meu) zilele astea la tara, la tara mea din sudul Dobrogei mele. La satul meu linistit, la copiii cu care ma jucam si intre timp au crescut si au si ei copii la randul lor, la prietenele bunicei mele (la ea nu, pentru ca nu mai este de cativa ani), la cer instelat (da, poti vedea chiar si calea lactee) si la vise adolescentine (de pe vremea cand pana si celulita nu era decat un vis). Fusei deci si aflai ca o batrana pe care o cunosc foarte bine era sa fie violata intr-o noapte, ca s-a luptat cu el, dar in asteptatea rezultatului analizelor unor probe presupusul este in libertate, gard in gard cu ea. Tipul veterinar se pare si in jur de 30 de ani. Nu inteleg si nici nu vreau sa inteleg vreodata ce pot gasi respectivii atragator la o batrana ce abia se misca de colo colo, cum nu inteleg nici cum ea a reusit sa scape. Satul meu s-a schimbat…

Revolta…

Trupul meu nu mai poate si nu mai suporta inca o dimineata de trezit la 6:30 am si totusi o va face, picioarele nu mai suporta inca o zi pe tocuri si trotuare infecte si totusi vor merge si maine pe acelasi drum, spatele meu nu mai suporta inca o zi de stat la birou si totusi voi munci pe acelasi scaun, in aceeasi pozitie, fiecare celula din mine nu mai suporta inca o zi de PMS si totusi voi astepta momentul eliberator, trupul meu nu mai poate daca nu este tinut in brate, dar va supravietui gandind la amintiri si la sperand la viitor, pielea mea  striga dupa atingeri si se infioara doar la gandul lor, mintea mea viseaza la dimineti tarzii si saruturi moi… pierdute, inspirate…

Random

Ascult Pro Fm Love si simt ca muzica imi zgaraie urechile, aceleasi melodii care se repeta la infinit, amintindu-mi de pizzaria unde mi-am petrecut o buna parte din primul an de facultate. Si ei aveau nevoie de un nou playlist, la fel ca si astia de la radio; cu toate astea, la fel ca si atunci, nu parasec postul, raman fidela pentru ca imi ofera ceva cunoscut, fara surprize majore, ca o imbratisare bine cunoscuta de care nu te plictisesti. In schimb, astazi ma deranjeaza, ma deranjeaza ritmurile din anii 80 care in general imi plac dar ce dau astia acum e pur si simplu deplorabil. Ma gandeam aseara ca o data cu inaintarea in varsta eu una am ramas aceeasi si totusi m-am schimbat enorm. M-am mai gandit la iubirea mareata pe care o asteptam, care a venit, a trecut si apoi a venit alta… care a trecut si ea. Mi-am mai amintit cat de categorica eram in adolescenta si cat de flexibila si influentabila am devenit apoi, cat de mult mi-a luat pana am reusit sa ajung la un anumit echilibru si cat de greu inca imi este sa ma mentin acolo.

Cu tot echilibrul si cu toata maturitatea inca mai am momente de o imensa tristete ce pare nesfarsita, tristete ce nu se trateaza cu nimic, nici macar cu ciocolata. Momente in care ma gandesc la iubirile trecute si visez la cea viitoare, sau la cele prezente, cine stie? Timpul trece si devenim mai pretentiosi si mai critici, dar pana cand oare? Pana il/o gasim sau pana ne saturam sa cautam?

Si uite ca sunt optimista zilele astea, si inca mai cred ca da, fiecare are dreptul la o iubire rotunda, doar a lui, fara imprumuturi si fara bariere. Cat timp dureaza iubirea asta inca este un mister si pentru mine. Oare care sentiment este mai puternic? Cel al iubirii dintai, cand totul este nou sau cel al iubirii secunde, terte sau inca si mai indepartate, cand ai una sau mai multe baze de comparatie si poti aprecia mai mult?

Refuz sa ma impietresc, refuz sa nu vreau sa simt…

Losing my …

Imi amintesc ca tot intr-o duminica m-am surprins ca nu mi-au mai dat lacrimile in fata faptului evident: ma mintea, si cine stie de cate ori o facuse si de cat timp dura. Imi amintesc ca am ramas calma si poate pentru prima data mintea si sufletul meu s-au pus de acord si nu am incercat sa ma conving ca poate mi se parea, ca poate exista o explicatie. Nu exista nici una, nici una in afara faptului evident… Imi mai amintesc ca imi rasuna in urechi Losing my religion si nu o mai ascultasem de ani probabil si nici nu imi placuse vreodata in mod deosebit. Nu m-am intrebat cu ce am gresit si nici ce as putea face sa schimb ceva; ce ai mai putea schimba cand de fapt nu depinde de tine? Ce ai putea incerca sa faci cand ai ajuns in situatia asta dupa luni de zile, luni in care ai sperat ca lucrurile vor reveni ceea ce au fost cu macar un an inainte? Imi mai amintesc si ca ma durea capul si ca eram un pic confuza, ca nu stiam ce se va intampla, ca inca nu aveam curajul sa spun “la revedere”, pentru ca e vorba de o bucatica din tine pe care nu o poti arunca oricum. Si imi mai amintesc si cuvintele altcuiva, care, desi cunoscandu-ma foarte putin a ajuns la concluzia ca nu sunt facuta pentru asa ceva. Si asa este, nu sunt…

In duminica aceea am avut un deja vu: aceleasi cuvinte pe care le folosise si cu mine la inceput, acelasi stil,alta ea si “that was just a dream” din melodie, ceea ce inseamna ca si eu am fost doar o alta din viata lui… Surprinzator insa, nu a durut, a fost doar o constatare, o confirmare a unui fapt de mult evident.

Ma bucur insa ca timpul trece si vindeca, ca lacrimile care nu a curs au fost semnul cicatrizarii, ca viata ne da ocazia sa intalnim alti oameni, poate mai potriviti si ma mai bucur si ca exista un moment cand realitatea nu mai este un vis. Ma bucur ca a trecut…

Colectiv…

Strigat colectiv si ghiocei presati. Presati acum multi ani, o data cu frustrari si sperante. Presati o data cu viata, lacrimile si iubirile mele de atunci. Am inteles ca pentru a putea merge mai departe trebuie sa renunti la bagajul emotional negativ, pur si simplu sa pui totul intr-o cutiuta, sa o incui bine, iar apoi sa arunci cheia. Iar cutia plina cu amintiri si ganduri sa o ascunzi intre faldurile creierului masculin sau feminin, dupa caz, sa o infunzi in materie cenusie si sa speri ca nu va mai iesi niciodata de acolo. Dar ce te faci cand din intamplare dai peste cheie iar cutiuta apare ca prin minune?

As propune un tipat colectiv. Am auzit de orgasm colectiv (nu multiplu), de ce nu s-ar putea si un strigat de eliberare? Dar unul colectiv, ca vibratiile sa ne zmuceasca cutiutele si sa le arunce in neant, ca apoi sa putem visa, asa cum fac eu acum. Ar mai fi o solutie: sa zambim si sa ni se raspunda la fel…

Personal as vrea din toate cate putin, sau poate chiar putin mai mult, mult mai mult. Imi plac toate; si zambetul si strigatul… si orgasmul…

Amintiri…

Sambata dupa amiaza, mall constantean. Lume lume, shopping shopping, galagie, nimic ciudat pana nu trec pe langa o doamna asezata pe una din bancile din mijlocul culoarului  dintre magazine. De ce mi-a atras atentia? Pentru ca isi alinta fetita de nu mai mult de o luna.. hai 2, nu ma prea pricep la copii “Printesa mea”… Normal ca am tresarit, si nu neaparat pentru ca m-am mirat de ce acel copilas nu era acasa, in patut, si era tarat intr-un spatiu inghesuit, cu tot felul de oameni si tot felul de boli, nu asta m-a surprins cel mai mult, ci faptul ca mi-am dat seama ca parintii mei niciodata nu m-au numit printesa lor, cu toate ca sunt singurul lor copil. Nu au stiut sau nu au putut sa imi dea din copilarie increderea ce atat de mult mi-a lipsit in adolescenta. Eu eram eu si atat. Printesa insa am devenit  mai tarziu, pentru barbatii din viata mea, care au reusit sa mai carpeasca din ceva din golurile lasate si sa ma faca sa inteleg ca si parerea mea conteaza pentru cineva, ca nu exista neaparat acel… “trebuie”.

Si m-am saturat de romania, da , cu “r” mic, de ipocrizie si promovare doar pe anumite cai. Pur si simplu m-am saturat.

It’s a sin…

Am pacatuit…

Dupa criza (de isterie sau nu) de acum cateva ore am decis sa ies la plimbare si nu am rezistat, dar nu am rezistat tentatiei de a-mi lua Mars, Bounty si nuga. Mars-ul l-am mancat pe strada… cu pofta. S-a dus tot regimul, dar a fost atat de eliberator, ca un strigat al trupului meu si al mintii mele. Si am descoperit ca imi place sa zambesc pe strada…

Decizii?…

Imi vine sa plang, de fapt, mai am putin si lacrimile se scurg pe obraz. Imi vine sa plang pentru ca voi fi pusa sa aleg si nu stiu ce si nu stiu cum sa fac sa nu supar pe nimeni. Imi vine sa plang pentru ca stiu ca deciziile mele vor afecta si inca nu am curajul sa spun nimic. Pentru ca nu vreau ca lumea sa isi faca planuri si sa ia decizii importante atat timp cat eu ma voi razgandi. Plang pentru ca doare schimbarea si nu stiu cum sa fac sa fie bine pentru toti si pentru mine implicit. Plang pentru ca nimic nu este sigur, pentru ca m-am saturat sa fiu cealalta, pentru ca nu vreau sa ma folosesc de nimeni si nici nu vreau sa las impresia asta. Plang pentru ce va fi… si pentru lipsa mea de curaj, pentru indecizia mea. Si doare.