Welcome June, I’ve been… expecting you

Sunt etape cu zambete si etape cu lacrimi. Etape ce simti ca se apropie de sfarsit si etape ce debuteaza incet, fara sa simti; perioade euforice si perioade dezolante. Toate insa se termina; conteaza ce ai invatat dupa fiecare, nu ce ai gresit si nu ceea ce regreti, ci ceea ce ai invatat. Si chiar daca ai invatat, dar nu ai reusit sa asimilezi(echivalentul tocitului as spune eu), viata ar trebui sa iti acorde sansa ca intr-o zi sa fie totul perfect, sau macar sa iti para perfect.

Ironia apare atunci cand stii ca nu esti perfect, dar cei din jur reusesc sa iti provoace zambete… perfecte.

Ganduri de inceput de vara…

Joi…

M-am nascut intr-o zi de joi. Acum multi ani, intr-un oras de provincie, acelasi in care locuiesc si acum. Am un job care ma nemultumeste, care ma umileste in fiecare zi. Sau poate totul e in mintea mea. Unele colege par multumite de ceea ce fac si chiar considera ca ar putea avea asa, o usoara importanta. Eu insa stiu ca toata lumea ma considera un gunoi. Sincera sa fiu, as prefera sa nu am niciun pic de responsabilitate. Oare ce ar fi daca mi-as da demisia si m-as apuca sa matur scarile de bloc? Am un job care nu imi permite sa ma situez la nivelul clientului niciodata.. eu trebuie sa il “satisfac”… si nici macar nu sunt prostituata… macar ea este platita in functie de cat presteaza. Ma uimeste insa importanta pe care o acorda unele colege muncii lor, importanta pe care uneori si-o creeaza artificial, punand oamenii sa astepte fara motiv sau adoptand un aer asa, superior. Eu una nu pot face asta; le simt privirile, uneori le citesc si gandurile, simt cum ma privesc cu sila. Si toate astea dupa 18 ani de scoala… facuti pe bune. Parca ar mai conta….

Frustrari…

Se acumuleaza si la un moment dat rabufnesc; se aduna si sunt de toate felurile… si dor. Simt ca nu mai pot…

A fi sau a nu fi… sexy

Ma gandeam zilele trecute ca am ajuns la varsta cand este deplorabil sa fii singur, mai ales ca femeie. De fapt, numai in cazul femeilor se pune problema de patetism sau mila (ca sa nu spun glume proaste sau insinuari de genul “are ea ceva de nimeni nu a vrut-o”), vezi pana si expresia “fata batrana”, barbatii fiind vazuti simplu ca “burlaci”. De cate ori nu am auzit despre un bartat singur, aflat la o anumita varsta, ca multe au vrut sa puna mana pe el, dar n-au reusit? Sa fie o alta fata a misoginismului? Din contra… durerea vine mai ales cand astfel de lucruri le auzi din gura sau din condeiul unei femei.

Dar ce spun eu aici a fost fumat de mult, voiam sa ajung la dimineata asta superba de sfarsit de mai, usor racoroasa dar suficient de calda incat sa ma simt libera. Si nu stiu daca a fost de la sandalele cu talpa mult prea inalta pe care le purtam prima data si imi leganau soldurile poate un pic mai mult decat de obicei, sau de la perioada ovulatiei spre care ma indrept, cert este ca m-a lovit din plin ideea (deja fumata si ea, dar e frumos sa o reaprinzi uneori) ca este sexy sa fiu singura la varsta asta de sfert de veac, ca am libertatea sa fac ce vreau, cand vreau si cum vreau. Si imi place.

Ganduri de noapte…

Este tarziu. Oare a cata oara spun pe blog ca este tarziu, de ce mereu am impresia ca nu am timp, ca nu am timp, ca nu am timp, timp de mine, timp de gandit, timp de trait? Este tarziu si nu am reusit sa adorm, poate doar sa visez… ca maine va fi altfel… Dar n-as avea timp sa o vad, chiar daca ar fi diferita… Caci fiecare zi este o femeie si trebuie descoperita incet, incet, iar noaptea dezgolita…

Ganduri de om obosit…

Refuz…

Am simtit la un moment dat in seara asta cum depresia imi dadea din nou tarcoale; o mica scapare din partea mea, o concesie cat de mica si m-ar fi cuprins pentru cateva ore nebune si deplorabile. In schimb am spus “nu”, am avut puterea de a spune “nu, multumesc, nu in seara asta” si a plecat, fara sa se uite inapoi… Sper ca si maine sa o pot refuza…

Fascinatia vampirilor…

Nu stiu cum s-a intamplat la altii, dar pentru mine adolescenta a venit o data cu “Cronicile Vampirilor” de Anne Rice. Cate lacrimi, sughituri, pagini citite pe furis in loc sa invat pentru admirerea la liceu (caci da, pe vremea mea nu erau nici teze unice, nici examen de capacitate, era admitere… iti priveai adversarul in ochi in sala de examen, tremurai la gandul ca daca nu intri la liceul ales poti sa ajungi la unul mult mai slab, prin repartitie, sau chiar la o profesionala, stateai noaptea pazind peretii liceului pentru ca rezultatele nu se afisau pe internet; de fapt, nici nu visai sa ai vreodata internet…ce vremuri!!! – demult apuse).

Vampirii cred ca au fascinat mereu si fiecare generatie are vampirul ei; pornind de la Dracula (al carui fan nu sunt sub nicio forma), trecand prin Louis sau Lestat din Interviu cu un Vampir (sau poate unii au suspinad dupa Armand sau Marius) si ajungand in zilele noastre la Twilight (sau “Amurg”, cum neinspirat a fost tradus – dupa umila mea parere), generatii intregi au fost marcate de farmecul acestor povesti de dragoste. Nu pot sa uit cum acum cateva luni stateam cu o adolescenta de 16 ani si ne uitam la Twilight – eu il vedeam pentru prima oara, ea a n-spea si mai citise si cartile… Mi-a amintit de mine citind Interviu, apoi Vampirul Lestat si restul. Caci sunt mandra posesoare a intregii serii din Cronici. Sunt sigura ca acum le-as citi usor amuzata, dar atunci… atunci erau glasul sufletului mei zbuciumat “caci nimeni nu m-ar putea convinge de ceea ce eu insumi stiu ca e adevarat si anume faptul ca am fost condamnat in mintea mea si in sufletul meu” (Anne Rice – Interviu cu un vampir).

Credeti in coincidente? Eu una sunt sceptica… Astazi am descoperit blogul lui Alice Nastase de pe site-ul Tango. Si printre multe cuvinte frumoase care imi bucura sufletul… are si un post despre filmele cu vampiri. Eu una prefer cartile… dar cui ii mai pasa cand mai aminteste si de Queen? Enjoy…

http://alice.tangoblog.ro/?paged=3

Limitele iubirii….

In povestile pe care mi le citea mama iubirea nu avea limite, era reciproca, absoluta, perfecta, rotunda si eterna. In viata reala insa am primit sfatul (ieri s-a intamplat fericitul eveniment) ca atunci cand imi aleg partenerul sa fac in asa fel incat el sa ma iubeasca mai mult decat il iubesc eu pe el; naucitor si dezolant pentru mine, care consideram ca pasiunea si daruirea reprezinta aproape tot intr-o relatie. Stand si analizand la rece, rememorand relatiile mele, multe sau putine, ratate sau nu,  descopar ca persoana respectiva (o doamna care are copil de varsta mea) nu a gresit atat de mult si ma intreb: restul de cand stiau asta? Se imparte lumea in oameni care stiu si care nu stiu sau in oameni care doresc sa iubeasca mai mult si cei care doresc sa iubeasca mai putin?

Si ajung la concluzia trista, dar atat de realista, ca iubirea adevarata are limite: materiale, intelectuale, estetice, sufletesti… si doare.

Hump Day…

Nu pot sa cred cat de extenuata pot fi. Si este abia miercuri. Sunt pur si simplu confuza. Printre altele m-am trezit si  cu un ochi umflat, probabil de la plansul de seara trecuta… sau de la curent. Abia astept weekend-ul.. sa dorm si sa uit de tot… si de toate.

Decizii…

In seara asta am decis sa plang. Plang pt mine, iar eu imi merit lacrimile…