Negare, dezicere… hell

Am o stare ciudata, o fi de la cofeina din acel frappe decaf, care sigur nu era fara cofeina, o fi de la Alice Cooper, de la ploaia dupa care tanjeste trupul meu sau de la oboseala de noaptea trecuta? Corpul fierbe si simt ca nu mai am rabdare; rabdare sa dorm, sa astept, sa simt, sa treaca zilele si viata. Vreau ploaie, vreau furtuna care sa ma racoreasca si care sa se joace pe trup. Vreau haine umede ce se lipesc pana incepe sa curga apa din ele, vreau tunete si fulgere care sa ma sperie si care sa ma faca sa traiesc frica de a nu mai apuca inca un pas. Vreau sa ploua si sa stau in mijlocul ei si sa ma biciuiasca picaturi mai de ploaie de vara, rapida, rece si atat de binefacatoare. Vreau sa nu imi pese daca racesc sau nu, daca imi curge sau nu rimelul, daca imi aluneca sandalele sau daca ma umplu de noroi; nici macar daca mi se increteste parul nu imi pasa. Nu imi este cald, dar ma simt bolborosind, ca o oala sub presiune…

Si acum one of my favourite songs… Hell is living without you

Intelectual…

A fi sau a nu fi intelectual… Sau a fii? A nu fii?. E la moda sa cumperi carti, orice carti, colectii chiar. Nu cumperi ce ti-ai dori sa citesti sau ce ai citit si ai vrea sa ai si tu acasa, ci cumperi tot ce apare in colectia scoasa de un anumit ziar. Si te lauzi cu asta, te bucuri ca “arata atat de frumos in biblioteca”. E la moda si sa ai studii superioare, cat mai multe chiar, facute peste tot si cum se poate. Noroc ca ai luat bacul atunci cand trebuia ca altfel ar fi fost o problema acum; se rezolva si asta, dar costa mai mult si lua ceva timp. Si dupa ce le ai pe toate cele universitare care crezi tu ca iti asigura statutul pe care il meriti, treci la studii postuniversitare si la ce se mai poate. Daca in atatia ani de gandit cum sa faci si cui sa-i dai sa iei examene ai reusi sa iti amintesti si cum se scrie nu as spune nimic, dar poate la moda sunt si dezacordurile, alaturi de diplome si de cartile insirate frumos in biblioteca. E Romania, THE LAND OF CHOICE, nu? Iar noi alegem sa ramanem aici si inca mai grav, sa toleram asta. Un popor de adevarati intelectuali: toleranti, ospitalieri, bla bla bla…

Atunci si acum. Mai bine atunci…

Imi place sa ma plimb in serile si noptile de vara. Imi place oriunde nu este foarte aglomerat, dar nici sa fie pustiu sa mi se faca frica. Imi place linistea, imi plac valurile, florile, nisipul, cladirile noi, dar mai ales cele vechi. Imi plac si ruinele, mai ales cele romane. Nu insa si cele de genul celei de mai jos – vechea poveste, casa nationalizata, etc, etc, etc… Trist, nostalgic. Mai mult nu spun, nu pot sau nu vreau…

Greieri si Regine…

Imi este dor, atat de dor de o noapte dogoritoare la tara, cu parfum de regina noptii in nari si zumzet de greierasi in urechi. Imi este dor de aparenta liniste, de stele si de Calea Lactee. De sentimenul ca nimic nu ma poate atinge si ca acea clipa este eterna; si a fost. Imi este dor de visele mele de atunci, de luna plina, de timpul ce statea in loc, de broscute si catei ce nici macar nu mai au puterea sa latre, ci doar scot sunete guturale. Imi este dor de morti ce atunci erau vii… de anii ce au trecut si au trasformat adolescenta speriata intr-un adult mai mult sau mai putin frustrat. Imi este dor de vara, de tara, de liniste, de parfum de regine… ale noptii.

Until all our strength is gone…

Intotdeauna este dificil, si pentru cel care asteapta si pentru cel care este asteptat; si pentru cel care simte si pentru cel care nu poate sau nu vrea sa simta. Este greu oricum ai da-o, iar ironia este ca rolurile se inverseaza fara sa iti dai seama de cele mai multe ori, cam cum a patit-o si Scarlett de altfel. Din victima te trezesti vanator, din agresat agresor, din obiect al adoratiei adorator infocat…

Poison…

“I wanna hurt you just to hear you screaming my name…”

http://www.youtube.com/watch?v=kLq7ePSqFu4&feature=related

A-M…

Zi relativ obositoare azi, mult prea calduroasa, dogoritoare si usor infometata, ca na, doar sunt la regim(da, stiu, din nou, vreau sa ajung la 44,5 kg si am 46…).  In miezul caldurii primesc urmatorul sms de la un coleg/amic “A-M LUAT LICIENTA!!!!”.  Acum eu ce sa fac, sa rad, sa plang, sa incep sa critic sistemul universitar privat din Romania(nu ca mi-ar fi rusine cu cel de stat…), sa ma intreb de ce un om de 36 de ani nu stie sa scrie? N-am avut nicio reactie. Am inchis sec telefonul si am ramas rece in timp ce imi aminteam cat ma chinuisem eu la admitere la facultate, ca invatasem cel putin un an pentru asta, apoi cei 4 ani, apoi licenta, da-i cu studii de caz, biblioteci, apoi examen clasic din 9 materii… Si acum e si el licentiat, la Spiru, dar cine mai intreaba si cui ii mai pasa? A avut un test grila, cu grile date inainte cu raspunsuri cu tot. Stiu clar ca nu a deschis un manual, nimic; poate daca ar fi avut de facut si lucrare de licenta ar fi stiut cum se scrie… macar citea pe coperta. Nu sunt importiva sistemului privat, sunt sigura ca din multe puncte de vedere este ok, si sunt sigura ca ar fi putut termina foarte bine si la stat, tot in 3 ani…

Daca la pranz puteam ramane rece acum nu stiu daca sunt scarbita sau ma amuz… oricum  FELICITARII tuturor…

Fears…

M-am tot gandit la titlul post-ului asta. Sa fie fobii, frici, temeri, angoase; a ramas “fears” – generic as putea spune. Da, ca toti oamenii si eu am diverse temeri si anumite fobii, si ca toti de altfel sunt si un pic paranoica, poate un pic mai mult uneori. Ma tem uneori de telefonul care nu mai suna, alteori de cel care se incapataneaza sa sune si nu ma lasa cu linistea si gandurile mele. Alteori ma tem de timpul care trece, de relaxarea care se va duce incepand de maine, pentru ca maine este luni; manic monday. Si ma mai tem de multe lucruri si am nevoie de confirmari constante; asta e. Ma mai tem si de dorul care deja pune stapanire pe sufletul meu, dar nu si de amintiri, de aminitiri ce ma fac sa tremur. Ascult melodii de dragoste si zambesc…

Men are from Mars… (si nu ma refer la ciocolata)

Cata dreptate avea John Gray cand spunea in “Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus”, cata dreptate avea cand spunea ca barbatii se comporta exact ca un elastic: cu cat incerci mai mult sa ii aduci inapoi nu faci decat sa amani din ce in ce mai mult momentul cand se vor intoarce. Pentru ca se pare ca din cand in cand toti simt nevoia sa se indeparteze, iar cand s-au indepartat suficient incat sa se simta independenti se intorc. Am  insa o intrebare, mai suntem oare dispuse sa ii primim inapoi? Dupa nopti de plans, incercari repetate de luptat cu imposibilul (gresit, dar tipic feminin pe de alta parte), mai putem oare sa ii primim inapoi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat? Putem uita suferinta, golul lasat, noptile nedormite, putem strege oare cu buretele perioada independentei iar totul sa fie ca la inceput? Pana la urma totul devine o problema de varsta si de experienta… Eu una n-as fi dispusa sa-l primesc inapoi; mai depinde acum si cat de mult s-a indepartat…

Asteptand…

Ma doare capul si nu mai pot gandi; poate de oboseala, poate de foame, poate de dor. Si ma mai dor si talpile, si gleznele. De fapt, ma simt o imensa rana supurand, cu mintea incetosata si trupul umflat, greoi. Abia respir si abia imi tin ochii deschisi si cu toate astea mii de ganduri imi trec prin minte si ma gandesc la mine (ce egoist, nu?) si la imbratisari deja cunoscute ce vor veni din nou. Si zambesc, nu pot decat sa zambesc. Si mai am o intrebare, pe care mi-o pun mie, referitoare la barbati, relatii, amante, iubite si sotii. Asa diferiti am fost mereu, nu? Visez … la o zi cand nu ma voi mai simti “durdulie”, la o zi fara celulita, la o zi de weekend. Si mai stiu, de ceva timp scriu ca naiba, prost, fara cap si fara coada, parca fara suflet… si doare si asta.